Clubul de Speologie Politehnica
 
  Clubul de Speologie Politehnica
Clubul de Speologie Politehnica
Despre noi Blog Activităţi Rapoarte Galerie foto Link-uri Contact
         
 

Rapoarte : Tură foto în Stanu Ciutii


Perioada de desfăşurare: 08-09.11.2008
Scop: Tura de fotografiere, cu bivuac in Stanu Ciutii.
Sef de tura: Boanca Alin, responsabil cu efectele artistice si ambianta extrem de placuta din pestera.
Participanti, in ordinea numerelor de pe tricou: Carmen, Laci, Alina si eu (Laura), 3 fotografi, un amator si un aspirant.
Raport scris de: Laura
Poze realizate de: Laci


Dimineata racoroasa de toamna tarzie. Vremea se anunta buna. Ne adunam unul cate unul, in gara din Cluj, loc care va ramane, probabil, peste ani, incarcat cu amintiri frumoase din studentie, vama intre o lume si alta, unde insa nu te asteapta perchezitori, ci prieteni si viitori tovarasi de drum, cu care o sa razi, o sa glumesti, o sa te-mpotmolesti si... o sa-mparti ultima boare de mancare de pe fundul rucsacului.
 
Desi planul era sa mergem cu trenul, masurandu-ne din ochi bagajele, Laci ne iscodeste sa luam masina lui (cu care venise la gara). Asa incat ne trezim imbarcati in Ford, cu portbagajul umplut pana la refuz, cu gandurile imprastiate care pe unde, dar cu cheful de tura improspatat. Surprizele pentru pasageri au venit imediat, asa cum ziua, de dimineata se anuntase plina de peripetii. Dintr-o data redescoperim ce inseamna adrenalina si senzatiile tari intr-o masina care goneste la peste 100 km pe ora... Noroc ca Laci care ne-a spus politicos si cu mult calm la urcare in masina: "Se gasesc centuri si in spate". Iar cum trezirea se face intotdeauna cu un dus cald si unul rece, Laci se hotaraste sa-i dedice Soarelui, care tocmai rasarea si noua, care tocmai ne reveneam, "dansul Fordului pe soseaua-ntinsa ata" si numai ce ne trezim alunecand in zig-zag, dintr-o parte in cealalta a drumului, ca-ntr-un veritabil dans, pe ritmurile muzicii din anii " ’80 pana azi".
 
Tot din categoria "Laci - Ford" memorabile raman scenariile pa care le faceam noi, dupa ce am iesit de pe sosea si am dat de Terra Mama si care previzionau intoarcerea imposibila, daca cumva se hotaraste de sus sa ploua. Sau... posibila, cu noul sistem de propulsie, actionat de sarguinciosii Carmen, Alina, Laura si Alin.
 
Cu cat inaintam, privelistile sunt tot mai frumoase, sate raman in urma unul cate unul, cu oamenii lor mestesugari, ce-si insira de-a lungul drumului pentru ochii nostri obositi de oras, rodul muncii migaloase cu care au transformat ceea ce natura le-a oferit in cele necesare greului trai de zi cu zi de la tara. Urcand spre inaltimi privim inapoi ca-ntro fotografie intinderile vaste cu geometria lor, cat naturala, cat sculptata de mana omului. Am intrat, fara de stire, in zona calcaroasa. Ici-colo, printre copaci, se ivesc stancarii iesind din pamant, brazi cocotati pe verticale indraznete ("f. buni cataratori", cum zice Alin), totul transmitand un placut sentiment de libertate.
 
Ne avantam si mai departe, dusi de o mana nevazuta, pana la ale noastre cautate stancarii. Caci, daca a fost sa luam masina, am schimbat si drumul ca sa ne putem apropia mai mult, asa ca mergeam cat la mana hazardului, cat la cea a GPS-ului lui Laci, cat la amintirile ca bantuie prin mintea celor care au mai fost pe aici cu timp in urma. Pentru noi, cei incepatori in ale mersului pe munte sau pe sub el, calcarul ne face o surpriza placuta si comestibila, foarte binevenita, avand in vedere ca sarisem micul-dejun in dimineata aceasta. Denumirea fructelor nu o retin, insa sunt rosii, mici, aproape ca au un gust, iar daca reusesti si esti si putin atent, nu te vei intepa in spinii de jumatate de cm pe care-I au!
 
Bun... Trecem, peste amanuntul cu udatul picioarelor in roua pana la degetul mic pentru a verifica daca am nimerit pestera si ajungem direct la sandwichurile din rucsac si arcul din portbagajul misterios al lui Laci! Wow, ma cuprinde un "fior istoric", vorba poetului ("Un gol istoric se intinde, pe aceleasi vremuri ma gasesc") si ne-ntrebam, in timp ce ne intrecem in trasul cu arcul, daca se ocupau si dacii cu "indeletnicirea" asta? In tot acest timp soarele ne mangaie si ne dezmiarda si poate ca unii dintre noi, am vrea, ca personajul lui Creanga, sa-l prindem intr-un butoi si sa-l ducem acasa…
 
Si asa, ca vorba din poveste: "inainte mult mai este!", se apropie momentul intrarii in pestera. Lumea-si face inventarul, bananale-s mici, bagajele multe, viata e grea ( din ciclul "Maxime si cugetari inainte de bivuac"). Cu surle si trambite, ne avantam spre deschizatura promitatoare din pamant, dupa ce am zarit zambetul complica al lui Alin, cand ne-a vorbit de diaclaza pe care urmeaza sa o parcurgem, cu Z-ul cu pricina de la mijlocul traseului si asa mai departe. Asadar, respirati adanc, ca nu prea o sa mai aveti ocazia pana la sala 1. ("acolo va zic alta poveste", pareau ca spun ochii lui, unde desigur ca ne-a astreptat o gaura de soarece de toata frumusetea). Cu "chiu", cu "vai", altii cu "ioi" si vanatai, ajungem cu totii in imnperiul subteran al calcarului. Frumos... intr-adevar frumos si merita. Analizez cu ardoare fiecare forma de depunere, vad aici dinti de rechini, acolo amvoane de biserica, dincolo marete coloane de templu, chiar si o ciuperca imensa, de inaltimea a doi oameni pusi unul peste celalalt, care ne incanta imaginatia. Observ pentru prima data cum se formeaza o stalactita dintr-o firava foita, aparent atat de fragila, ca ti-e frica ca nu cumva sa cedeze sub apasarea curiozitatii din ochii tai. Cu mare grija calcam si pe podeaua pesterii, caci ea sclipeste cu atata frumusete, de parca special s-ar fi imbracat intr-o rochie de seara, vesnica seara, pregatita pentru mari festivitati.
 
Sala a doua in acelasi ton, doar ca aici podeaua pare sa pastreze fosile gigantice de animale din era de demult apuse. Ma lamuresc imediat ca este vorba despre o forma de erodare a apei si poarta denumirea de gururi (lacuri subterane). Altadata umplute de apa, de data aceasta toate sunt uscate in afara de una, sursa noastra de apa potabila (sper !?! :) ), spre fericirea fotografilor, care au facut un adevarat studio aici, impanzindu-le cu lumanarele si creand o atmosfera aparte, completata mai apoi de sunetele duioase ale muzicii... cand o chitara electrica, furioasa, invigorandu-ne, cand un mixaj de sunete calde, placute urechii si nascatoare de forte creatoare.
 
Sedinta foto e migaloasa, fiecare lucreaza cu atentie, inflacarare si multa daruire. Ideile probabil ca alearga prin mintea lor, iar aparatul foto incearca sa le prinda si sa le dea o forma concreta. Mici franturi din marea colectie de arta a omenirii, nascute pe meleagurile romanesti.
 
Aburii calzi de la ceaiul fierbinte se impletesc intr-o atmosfera de visare, iar eurile noastre se abandoneaza, invinse, in universul subteran, de prea putini explorat si contemplat.
 
Tabara am stabilit-o intr-o zona mai inalta a pesterii, fiind astfel si uscata, desi am inteles ca la ploi si viituri, apa patrunde si aici si inunda in mare parte locurile. Aceasta sala are 3 ramificatii, destul de usor de gasit. Mai intai "Sala prajiturelelor", foarte frumoasa si selecta, atelier de fotografie datorita formelor interesante de depunere de pe podea. In lateralul acesteia se gaseste un fel de continuare, mai dificil de parcurs, avand in vedere ca se strecoara furis pe sub o perdea de stalactite. Insa nu ne rezerva prea mari surprize. O continuare promitatoare se afla aproape de intrarea pe unde am venit noi, reprezentand o noua galerie, ce ne intampina cu un put adanc si intunecat pe stanga, iar deasupra lui o noua portita de iesire. Tot pe aceasta parte apare si o salita puternic concretionata, pe podea avand ceva asemanator unor perle, cantarete la atingere! Spre capatul galeriei se afla o diaclaza foarte stramta si argiloasa, iar daca incerci sa o parcurgi, asa cum m-am incapatanat si eu, iesi leoarca pana la genunchi si te rogi sa ai niste haine uscate prin rucsac... pentru noaptea de biviuac ce urmeaza.
 
A doua zi, in timp ce am lasat fotografii sa-si faca treaba, am pornit sa explorez si celalalt put de pe aceeasi galerie (pe care l-am coborat toti cand Alin ne-a prezentat pestera, dar hotarasem ca nu mergem prea mult ca sa pastram modelele curate pt fotografiere). O diaclaza larga, usor de parecurs, chiar daca uneori umezeala te roade la palme, iar argila si apa fac terenul alunecos sub picioare. Cu atentia sporita la fiacare urmator punct in care va poposi piciorul tau, cauti siguranta miscarilor si stapanirea de sine in intunericul de-abia diluat de-un fascicul firav de lumina, ce-ti pleaca din crestet, de pe indispensabila casca si de multe ori salvatoarea, casca de speolog. Spre final, golul se ramifica in 3 cavitati pline de argila, cu blocuri mari de calcar prabusite la intersectia acestora, cu urme de nisip si aluviuni, aduse probabil de apa sau spalate in drumul ei prin crapaturile din roca .Hotarasc sa ma intorc. Refac traseul desi unele locuri parca nu le recunosc. Ajung cu bine pe galeria de deasupra si ma reintalnesc cu colegii care se pregateau de iesire.
 
Din nou bagaje, din nou acelasi chin cu sacii de dormit... Totul se ascunde incetisor in banane si locul ramane ca la inceput, ca si cum nimeni n-ar fi trecut niciodata pe acolo.
 
Drumul de intoarcere este anevoios. Trecem pe rand de gaura de soarece, apoi tot pe rand, bagajele si, temerari, ne luam inima-n dinti pentru ultima portiune. Daca n-ar fi si bananele ar fi ca mersul pe bicicleta, dar asa e nevoie de organizare, rabdare, colaborare, ca-n cele din urma sa ne vedem la gura pesterii, respirand usurati si inhaland din plin mireasma de vegetatie cruda, de care fuseseram rupti doua zile intregi si care ne aminteste de lumea pe care o lasaseram aici sus, cu toata viata si inflorirea ei.
 
Senzatiile adunate in acest sfarsit de saptamana sunt minunate, multe neasteptate. Repede ne schimbam in haine uscate, ne urcam cu totii in masina si ne intoarcem acasa cu desaga plina de amintiri si cu dorinta vie de a ne reintoarce.

 
Articole:
 
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 
 
         
 

 
 

Şedinţe săptămânale

Vă aşteptăm în fiecare marţi ora 20 la Facutatea de
Electronică, str G. Bariţiu nr 26-28, amfiteatrul D21.

În cadrul fiecărei şedinte se va face prezentarea activităţilor
desfăşurate recent (rapoarte de tură), anunţarea viitoarelor
activităţi şi bineînteles proiecţii.

Contactaţi-ne pentru mai multe informaţii.

 
      Copyright © 2008-2014 C.S.P.
acasă  |  sus