Clubul de Speologie Politehnica
Clubul de Speologie Politehnica
Despre noi Blog Activităţi Rapoarte Galerie foto Link-uri Contact
         
 

Rapoarte : Povestiri speo

Clubul de speologie Politehnica are o tradiţie de 40 de ani. De-a lungul timpului mulţi speologi s-au reunit în cadrul acestui club pentru a-şi satisface pasiunea comună, speologia. Unii dintre aceştia şi-au aşezat pe hârtie momente de suflet petrecute la speo. Aveţi ocazia să pătrundeţi mai adânc în lumea speologiei, a speologilor prin intermediul acestor povestiri.

Apăsaţi pe numele povestirilor pentru a afişa întregul articol!
 

Avenul din Poieniţă - Florin Babţan
   În Avenul din Poieniţă am petrecut multe ore de muncă. După o coborâre de 50 de metri compusă din două puţuri de 10, respectiv 40 de metri urma o galerie orizontala de dimensiuni reduse în care abia încăpeai târâş. Decolmatarea se făcea stând în apa şi noroi. Numai curentul puternic de aer şi ulterior existenţa Peşterii din Dealul Humpleului care ştiam că era undeva sub aven ne-a făcut să nu renunţam. Deşi eram unul dintre privilegiaţi, având cele mai reduse dimensiuni fizice, abia puteam manevra dalta şi ciocanul...

AVENUL DIN POIENIŢĂ

   În Avenul din Poieniţă am petrecut multe ore de muncă. După o coborâre de 50 de metri compusă din două puţuri de 10, respectiv 40 de metri urma o galerie orizontala de dimensiuni reduse în care abia încăpeai târâş. Decolmatarea se făcea stând în apa şi noroi. Numai curentul puternic de aer şi ulterior existenţa Peşterii din Dealul Humpleului care ştiam că era undeva sub aven ne-a făcut să nu renunţam. Deşi eram unul dintre privilegiaţi, având cele mai reduse dimensiuni fizice, abia puteam manevra dalta şi ciocanul.

   Ca de obicei şi la acest punct de lucru avea să avem parte de surprize neplăcute. O tura în care ne-am hotărât să stăm mai multe zile să decolmatăm. Într-o noapte a început o ploaie torenţială. Cortul era un pic în panta şi pentru că nu am făcut şanţ în jurul acestuia , la un moment dat când ne era somnul mai dulce, ne-am trezit că în cortul nostru curge un torent de apa. Am sărit sus, dar hainele şi sacii noştri deja pluteau în apa. Nu a fost prea plăcut deoarece eram obosiţi după o zi de muncă, dar ca de obicei am făcut haz de necaz şi a doua zi când a ieşit soarele ne-am revenit.

   Nu am făcut parte din echipa care a avut onoarea să treacă prima prin târâş. În orice caz atunci când am trecut eu prima oara, am avut cel mai puternic sentiment de claustrofobie din viaţa mea. Galeria făcea o curba, cred că de 180 de grade şi era aşa de strâmtă că simţeam cum îmi trosnesc oasele picioarelor . Mergând târâş în poziţie într-o parte corpul se încadra uşor în curbă, în schimb cu picioarele era mai greu deoarece articulaţiile erau forţate în sens invers curbei. Ieşirea din târâş era destul de neplăcută pentru prima persoana deoarece se termina într-un nou puţ. Am explorat în câteva rânduri cu Oli şi Liviu zona nou descoperită. La un moment dat avenul se bifurca în două, pe una din variante am coborât, dar după o succesiune de puţuri se înfunda. În schimb pe cea de a doua variantă am reuşit să atingem activul din Peştera din Dealul Humpleului. Îmi amintesc că alergam ca un nebun de emoţie. Făcusem o joncţiune şi era absolut necesar să ştim că suntem în Humpleu. Ca atare nu am avut odihna până nu am găsit urme ale trecerii omului prin noile galerii. Bineînţeles că în final am găsit. Eram fericiţi. Visul joncţiunii devenise realitate! Din păcate acesta avea să fie ultimul drum al meu în Poieniţă. La următoarele ture de explorare (dacă au mai fost) nu am mai participat. În schimb am avut marele noroc să merg în Humpleu cu Mişu şi cu o echipa de la ISER Bucureşti, dotaţi cu nişte lămpi halogene care luminau mai ceva ca lumina zilei. A fost un spectacol de neuitat.

   Îmi mai amintesc că Avenul din Poieniţă a făcut, indirect, o victima din rândul colegilor de la CSER, un băiat care nu s-a descurcat în aven şi pe care colegii l-au trimis înapoi afară singur, noaptea. Acesta a ieşit şi a rătăcit drumul spre tabăra, care parcă era în Valea Firii şi din cauza epuizării nu a mai judecat ce face. S-a dezbrăcat de haine şi s-a culcat (culmea!) pe un petec de zăpadă pe care a şi decedat din cauza hipotermiei. Deşi era primăvara se pare că afara în acea noapte a fost foarte frig. Sau nu era nici o tabăra ?! Numai maşina lor. Cred că era o tura pirat!

martie 2004,

Jghiabul lui Zalion - Florin Babţan
   Eram la club de numai un an. Încercam să nu pierd nici o tură. Participasem la multe expediţii, în peşteri sau avene care impuneau respect, dar când se discuta de Jghiabul lui Zalion mă apuca o stare de emoţie şi nerăbdare, o dorinţă care mă măcina zi de zi. Trebuia cu orice preţ să văd acea peşteră. Auzisem toate poveştile despre ea, ştiam că e cea mai dificilă peşteră din România de la acea dată (poate şi din prezent ?). În acele vremuri pentru mine speologia însemna o competiţie, în primul rând cu mine însumi...

JGHIABUL LUI ZALION

   Eram la club de numai un an. Încercam să nu pierd nici o tură. Participasem la multe expediţii, în peşteri sau avene care impuneau respect, dar când se discuta de Jghiabul lui Zalion mă apuca o stare de emoţie şi nerăbdare, o dorinţă care mă măcina zi de zi. Trebuia cu orice preţ să văd acea peşteră. Auzisem toate poveştile despre ea, ştiam că e cea mai dificilă peşteră din România de la acea dată (poate şi din prezent ?). În acele vremuri pentru mine speologia însemna o competiţie, în primul rând cu mine însumi. Trebuia să depăşesc greutăţi fizice şi psihice din ce în ce mai mari. Acest lucru era direct proporţional cu satisfacţia pe care o simţeam. Eram nebuni, nu exista epuizare sau durere. Ne comparam cu legiunile germane. Deviza noastră era "Mergi ori crapă".

   Între dorinţa mea arzătoare şi Zalion era un singur obstacol: Mişu Gligan. Acesta îşi luase angajamentul în faţa părinţilor mei că va avea grijă de mine, la acea dată eu fiind minor. (Acum, matur fiind, realizez că în locul lui aş fi luat aceeaşi decizie.) Atunci însă la şedinţa în care se organiza una din turele din Zalion am plâns cu lacrimi amare. Pentru orice speolog adevărat Zalionul însemna încercarea supremă, vorba lui Liviu "Zalionul era Everestul nostru". Degeaba mi-a spus Mişu că Zalionul nu pleacă nicăieri şi am tot timpul din lume să îl văd. Trebuia să merg !!! Cu orice preţ !!! Salvarea mea a venit din partea lui Oli Pătraş, cu care formasem de cele mai multe ori echipa şi care cunoştea mai bine ca oricine capacitatea mea de a rezista în condiţii îndelungate de efort. M-a luat deoparte şi mi-a spus în şoaptă că mă ia şi pe mine în Zalion. Bucuria care m-a cuprins atunci nu pot să o descriu în cuvinte. În fine, am plecat a doua zi foarte hotărât să realizez tura vieţii mele. Eram conştient că orice eşec al meu ar fi avut repercusiuni negative asupra lui Oli în primul rând, dar şi asupra mea. Totuşi am fost foarte bine pregătit atât fizic cât şi psihic, relaxat, aşa că totul a ieşit ca la carte. A fost momentul confirmării mele ca speolog. De atunci nu am mai avut nici un obstacol în alegerea destinaţiilor mele.

   Nu am să descriu acea tură în amănunt, sau următoarele, deoarece au fost mai multe şi am amintiri selective despre ele. Poate după momentul Ic Ponor 2004 voi putea să scriu mai în amănunt. Totuşi au fost câteva momente în acele ture din Zalion pe care nu le voi uita niciodată. Unele mai hazlii, altele triste, dar peste care am trecut de fiecare dată cu bine. Două dintre ele merită menţionate în mod deosebit.

   În primul rând îmi aduc aminte de tura în care am intrat mai multe echipe. Eu , Liviu şi Oli am fost în prima echipă. Din echipa a doua făceau parte Cribdi ( Marius Sântimbrean), Dorina Paşcalău şi încă un băiat (?). Ne-am înţeles cu Cribdi ca la primul bivuac, după ce coborâm puţul de cca. 6 metri, să tragem jos coarda şi o ducem cu noi mai departe, urmând ca ei să pună acolo o altă coardă pe care să o găsim noi la întoarcere. Ceea ce noi nu am anticipat a fost faptul că echipa nr.2 nu a mai ajuns pană acolo, abandonând la "Domul Însângerat" şi ieşind cu mare greutate afară. "Distracţia" a fost când la întoarcere, obosiţi fiind, am constatat cu tristeţe că nu avem cu ce să urcăm acel puţ. Am stat şi ne-am gândit, am încercat să facem scara măgarului şi în final, dacă bine îmi aduc aminte, Oli a fost cel care a reuşit o căţărare şi ne-a scos de acolo. Îmi amintesc că la ieşire atât de obosit am fost, că la sosirea la gazda noastră "bai' Dumitru" nu am mai fost în stare să mă dezbrac de salopetă. Norocul şi salvarea mea a venit din partea Dorinei care m-a schimbat ca pe un bebeluş. Atât mai ştiu că m-am întins în pat. Cred că în secunda următoare deja dormeam.

   A doua amintire nemuritoare pe care aş numi-o "Nebunia vieţii noastre" a fost aceea în care Oli a adus cu el în Zalion un coleg de serviciu care nu mai pusese piciorul în viaţa lui în nici o peştera. Nu mai ştiu cum îl chema, dar vreau să spun că în afară de faptul că era să ne omoare pe toţi (în afară de el) s-a comportat de nota 10+. Eram în Bivuacul 2. Acesta era într-unul din puţinele locuri în care galeria avea podea, bineînţeles că nu era mai lungă de 2 m şi mai lată de 1,5m. În acest spaţiu ne-am culcat toţi ca sardelele în saci de dormit cuplaţi între ei. Pentru a merge la "toaletă" trebuia să escaladăm unul din pereţi şi să mergem printre nişte bolovani destul de mari şi de instabili. La trezire, primul care a urcat a fost colegul lui Oli. Nu ştiu ce anume, (destinul) ne-a făcut în acelaşi timp să ieşim toţii din sacii de dormit. Un moment mai târziu am auzit un răcnet: "PIATRĂ", urmat de o avalanşă de bolovani care ne-au îngropat sacii de dormit, căştile, şi cam tot ce aveam. Am avut doar inspiraţia la auzul strigătului să sărim din calea bolovanilor. În afară de acest incident băiatul s-a comportat extraordinar. La un moment dat unul din colegii noştri experimentaţi, care a avut probleme repetate cu lampa de carbid, a cedat şi a făcut o criză urâtă. Am avut emoţii ca acest incident să nu aibă efecte negative asupra colegului lui Oli, dar spre surprinderea mea, acesta a fost de un calm deosebit. Ieşirea a decurs fără probleme.

   Nu cred că are rost să mai spun despre incidente minore, salopete rupte umezeală şi noroi care iţi intrau şi în suflet, acestea erau elemente comune pentru toţi şi pentru toate turele. Parcă îmi amintesc, că la Cascada Cristea unul din colegi, într-una din ture, a căzut în apă, dar oricum era ud, aşa că în afară de sperietură nu cred că l-a afectat în mod deosebit.

   Întotdeauna turele la Zalion erau extraordinar de frumoase. Pe lângă satisfacţia deosebită pe care o trăiam de fiecare dată când vedeam cerul la ieşire, aveam parte şi de o gazdă deosebită. Un om de o aleasă omenie pus de destin în calea noastră pentru a ne îndulci pregătirile de intrare şi odihna de după ieşire. "Bai' Dumitru" cum îl alintam noi ştia mai bine ca noi istoria peşterii deşi nu fusese niciodată în ea. Asista la poveştile noastre şi dintr-o privire ştia dacă cineva din grup nu este pregătit să meargă în peşteră. Întotdeauna ne sfătuia să avem grijă şi la întoarcere se bucura de victoriile noastre ca şi cum ar fi fost şi ale lui.

   O amintire simpatică îmi vine în minte, când într-o tură am rămas fără pâine şi soţia lui bai' Dumitru ne-a dat mămăligă pe un platou de lemn. Atunci am făcut un concurs cu colegii cu care eram la masă: Cine omoară mai multe gărgăriţe care mişunau prin respectiva mămăligă? Dar la foamea pe care o aveam ziceam că mâncăm mămăligă cu carne.

   În fine nu puteam să închei fără a spune nimic despre faptul că am fost printre privilegiaţi. A face explorare în cea mai dificila peşteră din ţară este o onoare deosebită. Numai cei care am fost acolo putem povesti ce am simţit atunci când am păşit (vorba vine), mai bine spus am ramonat în galerii în care ştiam că nu mai fusese nimeni niciodată. Acest sentiment îl cunosc mulţi dintre colegii din perioada când eram la club, deoarece atunci a fost perioada marilor descoperiri. Totuşi pentru noi a fost un sentiment deosebit ştiind că explorăm cea mai grea peşteră din ţară.

   Am scris atunci un reportaj foarte frumos despre explorarea din Zalion, pentru revista Speotelex, dar Paul Matoş mi l-a ciuntit si l-a redus la câteva cuvinte. A păstrat identic cu ce am scris eu doar finalul: "Zalionul continuă !"

   Am crezut după ce am citit materialul lui Liviu Malan despre Zalion ca nu voi mai putea scrie nimic. Aşa de frumos a scris, încât m-am gândit ca orice aş scrie, ar păli în faţa a ceea ce deja a scris el. Totuşi mi-am luat inima în dinţi şi am încercat. Sper ca totuşi amintirile mele, coroborate cu ale tovarăşilor mei de suferinţă din Zalion să ducă la rememorarea cât mai exactă a tuturor turelor.

   Sper să revin cât de curând cu un nou material.

Baciu, 14.03.2004,

Portretul unui prieten - Chişu Adrian
   Câte o data, viaţa îţi scoate în cale câte un om care-ţi schimbă “direcţia”. Eram la începutul anului 2 de facultate (1972), la prima ora de laborator de fizică. Printre colegii de grupa ce reuşisem să trecem în anul II, (nici noi nu prea ştiam cum, după numeroase bătălii cu « Viciu & Co »), a apărut o figură nouă: un tip ca o picătură de argint viu, care m-a abordat direct, fără introducere...

Portretul unui prieten

   Câte o data, viaţa îţi scoate în cale câte un om care-ţi schimbă “direcţia”. Eram la începutul anului 2 de facultate (1972), la prima ora de laborator de fizică. Printre colegii de grupa ce reuşisem să trecem în anul II, (nici noi nu prea ştiam cum, după numeroase bătălii cu « Viciu & Co »), a apărut o figură nouă: un tip ca o picătură de argint viu, care m-a abordat direct, fără introducere:
- « Bai, te văd om serios, ia caietul ăsta de laborator de anul trecut, fă lucrarea cum trebuie, că eu n-am timp de tâmpeniile astea... ».
(Omul avea în cap proiecte de girocoptere... şi o părere extrem de « personală » faţă de ce se întâmpla în învăţământul superior tehnic), ca apoi, cu francheţa care-l caracterizează:
- « Tată-tu ce-i ?. » Pe nerăsuflate, i-am spus primul lucru ce-mi trecu prin minte, să vad cum reacţionează:
- « Şofer de taxi !. »

   Deşi m-a bagoslovit mult timp din cauza acestei mici glumiţe, (taică-meu era ditamai profesor universitar), acest lucru nu m-a împiedicat să leg o prietenie durabilă, sinceră şi de neînlocuit cu cel care m-a introdus în lumea minunată a « speologiei amatoriceşti » - Dan Bracaciu (« DB » pentru prieteni).

   Prima ieşire organizată a fost în “P. Bătrânului” din 10 Hotare (Şuncuiuş), cu “veteranii” D.B., Szekely Iulia, (mai târziu în trupa lui Bogomery), dar şi cu mulţi novici (fete şi băieţi) de prin toate facultăţile Clujului.
Deşi nu eram chiar un novice, fiind un vechi prieten al muntelui, nu pot să nu-mi aduc aminte de strângerea de stomac în întunericul din diaclaza de intrare, aşteptând la rând să cobor scăriţa în primul aven.
Ajuns cu bine pe fundul avenului, am aşteptat la rând să trec prin « născătoare » (trecerea strâmtă, în surplomba, care te introducea în celebrul « tirbuşon »).
Cu picioarele bălăbănind neputincioase în golul necunoscut de dedesubt, sprijinit în coate şi bărbie, strâmtorat în trecerea cu nume predestinat, aud vocea salvatoare « marca D.B. », (după ce-mi ghidase cu mâna piciorul drept pe ceva ce mi se păru o “priză” salvatoare) : - “Calcă băi fără grija”. Din trei mişcări am aterizat pe o mică platformă, în mijlocul unor icneli dubioase. În fata luminii frontalei de pe cască, mi se dezvălui un spectacol terifiant : un D.B. fără cap trăgea furios de casca pe care călcasem cu nădejdea celui care simţise paiul salvator, casca care ajunse-se pe umerii purtătorului. (Mulţi ani aceasta întâmplare a fost în topul poveştilor la “focurile de tabără” cu iz speologic).

   Mult mai târziu, într-o vacanta de iarnă cenuşie la propriu şi la figurat, (amândoi având probleme « de suflet »), ne hotărâm eu şi D.B. să mergem câteva zile la Meziad.
Acolo, toate bune, cabana goală, ne instalăm noi cu tot calabalâcul, iar D.B. doreşte sa-i facă un ceai cabanierului, folosind prototipul primusului pe benzină fabricat « pe şestache » în atelierele Politehnicii. Asta a fost intenţia, ce a ieşit din asta mi-a dezvăluit latura « piromanică » a prietenului meu.
Primusul duduia vesel, dar noi nu ştiam că 2 mici defecte îl vor transforma într-o mica bomba incendiară (arcul supapei şi sudura defectoasă a fundului). Aprinderea gazelor scăpate pe la supapă a transformat mica jucărie într-un monstru ce ameninţa să facă scrum cabana de lemn. Ca doi viitori ingineri ce eram am pus repede o oală pe primus, cu fundul în sus, să privăm flacăra de oxigen, dar între oală şi podea a rămas un gol de câteva degete, pe unde vâlvătăi de un metru înălţime ne făcură să dăm înapoi.
Semnalul hotărâtor a fost deformarea fundului de la primus sub acţiunea presiunii gazelor formate (din concav devenind convex). Fără să clipească D.B. a făcut singurul lucru care i-a trecut prin minte în acel moment de criză : a început să-i care primusului şuturi ca într-o minge de fotbal în flăcări, spre uşa salvatoare a holului cabanei, iar apoi, cu o lovitură demnă de Maradona, l-a trimis cu precizie în mijlocul curţii, pe o movila de zăpada, de unde cu un fâşâit de uşurare, acesta s-a stins şi s-a scufundat pentru vecie. Cu tot zbuciumul nostru, cabanierul a dormit liniştit, n-a ştiut pe lângă ce a trecut, dar nici ceai n-a mai primit de la noi.

   Altă întâmplare hazlie s-a petrecut pe holurile Politehnicii (Sediul de pe Bariţiu).
După ce a obţinut un amestec mult gândit şi cu greu realizat din pilitura de pistoane din aliaj de aluminiu şi diverse sorturi de fontă, dar şi alte ingrediente ce ne apropiau de vechii alchimişti, Aghiuţă îl trage de mâneca pe D.B. să încerce noua « bombă » făcătoare de lumina, chiar între două cursuri, pe balustrada din faţa Amfitiatrului 41.
Fiindcă nimic nu-l putea întoarce din drum pe bunul meu prieten, zis şi făcut, o lumină orbitoare a inundat culoarele vechii clădiri, dar şi un nor de fum alb şi înecăcios a alungat studenţimea dar şi cadrele didactice ce tocmai vroiau să intre la cursuri (şi astăzi se mai poate observa urma arsurii pe balustradă, cât despre scandalul ce a urmat ...).

   Generaţii de studenţi au activat în Club, apoi l-au părăsit, un singur membru a rămas să facă legătura între generaţii (prietenul Bracaciu Dan), pe lângă premiile pentru activitatea fotografică, rămânând amintirile frumoase şi evenimentele ce nu se pot uita, (coborârea în « Avenul Gemănata », lărgirea şi forţarea trecerii în « P. Piatra Altarului », etc.)

   Pentru toate astea îţi mulţumim, prietene.

Cluj-Napoca, martie 2004,

Povestirile unui speo-amator - DB (Dan Bracaciu)
   S-au scurs deja 35 ani. Amintirile au fost cernute de implacabila trecere a timpului separându-se cele frumoase de cele urâte şi peste tot s-a depus ca un praf gros uitarea. …am fost rugat să le dezgrop. O fac pentru colegii mei de trupă pentru cei care astăzi nu mai sunt, pentru cei care mâine au să vină.
   Pentru început să încerc să răspund la o întrebare.
   De ce peştera? ...

POVESTIRILE UNUI SPEO – AMATOR

   S-au scurs deja 35 ani. Amintirile au fost cernute de implacabila trecere a timpului separându-se cele frumoase de cele urâte şi peste tot s-a depus ca un praf gros uitarea. …am fost rugat să le dezgrop. O fac pentru colegii mei de trupă pentru cei care astăzi nu mai sunt, pentru cei care mâine au să vină.
   Pentru început să încerc să răspund la o întrebare.
   De ce peştera? Nu există altă manieră de a-ţi petrece timpul? Nu puteam să mă plimb prin parc sau aiurea fără să fie nevoie să scormonesc în beznă, în mocirlă, să mă caţăr mai ştiu eu pe unde şi să mai car pe deasupra şi o geantă plină de aparate, trepiede, blitzuri, baterii, etc. să-mi cheltuiesc ultimii bani pe filme şi aparate, pe haine, ca apoi să le distrug cât de repede? Pentru ce?
   Pesemne e la mijloc oarece boală?, sau sminteală?, sau amândouă?
   Da, asta este! Dragostea pentru munte o am de la părinţi. Mama a crescut în Scheii Braşovului, iar tata a venit la schiat şi a rămas prins de vraja muntelui.

   Prima “contaminare” cu peştera am luat-o în copilărie prin clasa a VI-a, când un bun prieten de familie s-a decis să ne ia pe sora mea şi pe mine într-o plimbare prin munţi şi peşteri. Atunci am văzut prima oară MEZIADUL şi mi s-a părut fabulos şi palpitant.
   A doua contaminare o datorez lui MILU GRAMA, care m-a fermecat cu poveşti şi imagini din munţi şi peşteri. Nu odată, stăteam până seara târziu în căsuţa lui de pe Vaslui 15, la câte o proiecţie de diapozitive. Ne povestea despre minunatele zone carstice cu “r.i.“ –ul lui uşor graseat. Hotărât, acestui sufletist, uşor controversat, CLUBUL POLITEHNICA îi datorează primii paşi. Datorită progresului marcat de politehnişti, a apărut necesitatea desprinderii de stilul “Grama“, mai cu seamă că fără să ştim boala lui incurabilă progresa. După ani de la trecerea lui în nefiinţă aveam să aflu întâmplător de la o rudă a lui, că mentorul nostru, a avut o formă uşoară de schizofrenie care, cu vârsta, s-a agravat, dându-i instabilitate emoţională, dificultate în exprimare ş.a.m.d. S-a stins singur, cu un gând, poate, la speologii lui dragi.
   A treia şi cea mai mare ”contaminare” o datorez trupei de speo-amatori de la Poli, faptului că ne puteam exprima liber, că fiecare era ascultat, că aveam aceleaşi preferinţe şi idealuri.

O ieşire buclucaşă - DB (Dan Bracaciu)
   Eram prin anii de început ai facultăţii, într-un septembrie târziu, cu vreme plăcută şi călduroasă când, zis şi făcut, ne-am pornit cu trupa tânără să revedem, pentru a câta oară, PEŞTERA BĂTRÂNULUI. Erau cu noi şi Buchi şi Lory şi ceva prospături de pe la filo, farma, Alina Suciulina, ş.a.m.d. Şeful era, ca de obicei, Adi, care avusese grijă să avem scăriţa, împrumutată de la Grama, şi coarda pentru asigurare...

O IEŞIRE BUCLUCAŞĂ

   Eram prin anii de început ai facultăţii, într-un septembrie târziu, cu vreme plăcută şi călduroasă când, zis şi făcut, ne-am pornit cu trupa tânără să revedem, pentru a câta oară, PEŞTERA BĂTRÂNULUI. Erau cu noi şi Buchi şi Lory şi ceva prospături de pe la filo, farma, Alina Suciulina, ş.a.m.d. Şeful era, ca de obicei, Adi, care avusese grijă să avem scăriţa, împrumutată de la Grama, şi coarda pentru asigurare.

   Călătoria cu trenul a decurs normal. Naşul, pesemne avea vreun nepot student că ne-a lăsat la juma de preţ. Drumul până la peşteră prin Şuncuiuş peste dealuri, a decurs fără incidente aşa că la ora 10 şi ceva eram echipaţi să intrăm.
Adi şi Lory s-au dus înainte să fixeze coarda şi scăriţa, iar noi ne-am înşirat pe culoarul îngust în şir indian intercalând noii membri ca să nu le fie frică, mai ales la coborârea avenului de vreo 10 – 12 m. Rând pe rând am intrat toţi în asigurare aşa că, în afară de mici poticneli totul a decurs normal. La “născătoare “am avut grijă să nu mai fac greşeala să îmi ofer casca cu cap cu tot ca punct de sprijin. La una din turele precedente Adrian fiind în faţa mea, m-am oferit ca sprijin cu capul. Ce a urmat, sub presiunea celor vreo 80kg casca de plastic s-a deformat, chingile au scăpat, şi mi-a fost îndesată până peste urechi, acoperindu-mi ochii, strivindu-mi nasul, şi strângându-mi capul ca într-o menghină. Nu mai vedeam, nu mai respiram, şi capul stătea să –mi pleznească. Cu greu m-am eliberat şi nu am mai pus nici o data în cap ”cască de plastic”.

   La tirbuşon altă păţanie. O fată de la filo nou venită, cu un posterior apetisant, în loc să coboare în ramonaj fără să se ude, s-a lăsat pe activ. La prima săritoare şi-a folosit posteriorul ca punct de spijin. Cei care o aşteptam mai jos ca să o ajutăm la scăriţa fixă care urma, am sesizat oprirea firului de apa. Imediat am auzit nişte ţipete au ,,au tot mai înalte şi la un moment dat un şuvoi consistent de apă a năvălit înspre noi. A apărut şi cauza fenomenului, scuturându-şi stăvilarul natural. Schimburi nu aveam aşa că d-şoara a trebuit să facă o vizită în peşteră “cam umedă”.

   Toata lumea s-a adunat în sala mare pentru “poză”. La ora aceea şi cu mijloacele de care dispuneam. În lipsa unui blitz puternic se foloseau bombe de magneziu, pe care fiecare ni le meşteream cum puteam mai bine.
Treaba părea simplă. Aşezai aparatul pe un trepied (sau bolovan), cu obturatorul deschis pe timpul « B » şi cu obiectivul înspre subiect. În spatele aparatului se posta « artificierul », cel ce aprindea « bomba ». Din cauza umezelii (100%) amestecul inflamabil nu se aprindea întotdeauna. După mai multe încercări, după ce-şi pierdeau răbdarea cei ce vroiau să se imortalizeze, se petrecea « fenomenul » .O lumină orbitoare izbucnea instantaneu .Grupul ce stătea la « poză » izbucnea în urlete ,unii de bucurie, că în fine s-a terminat, alţii de durere că au fost orbiţi de globul luminos. Nu vă faceţi griji, în vreo 10 minute vederea le revenea, iar pata albă de pe retină dispărea după ceva timp. Partea mai supărătoare era fumul alb şi gros, să-l tai cu cuţitul, cu iz înecăcios. Era exclus să repeţi « poza ».

    Cu toate dificultăţile « pozatul « în peşteră avea pe atunci destui adepţi. Între ei şi prietenul şi colegul meu « HOZE » (Urcan Emil), care inimos şi săritor s-a oferit să mă ajute la pozat. Vrând să demonstreze şi altor colegi, care au rămas acasă, cum se pozează în peşteră, i-a invitat la el în cameră la cămin, au povestit şi s-au cinstit cu o palincuţă şi « Hai să vă fac o poza ! Ca-n peşteră » A scos o doză rămasă cu amestecul magic, l-a pus pe un scaun în faţa tuturor, a stins lumina (ca în peşteră ), a deschis obiectivul aparatului şi l-a aşezat de partea cealaltă a bombei şi « gata »,a amorsat bomba. Ce a urmat? Orbiţi şi înecaţi de fum, subiecţii au năvălit pe uşă afară peste aparatul de fotografiat, care totuşi a supravieţuit. Şi astfel s-a încheiat cariera de foto-speolog a lui Hoze. După un timp, Hoze mi-a adus filmul la developat, « da de a ieşi ceva ». Degeaba ! Filmul fusese ars de lumina orbitoare!
Epoca expunerilor cu explozii de magneziu a apus, fiind înlocuită de blitzul electronic. Despre asta cu altă ocazie.

    Să ne întoarcem la vizita noastră în peşteră şi la invitaţii noştri. Printre ei şi buna noastră colegă Marta, ce ne însoţea ca echipă de suprafaţă . Ambiţioşi, Lory şi Zoly, buni prieteni, după ce au dat o tură, au ieşit ca să o convingă pe Marta să intre şi ea, să se bucure de atâta minunăţie. Marta… nu şi nu .. După multă muncă de lămurire, s-a lăsat înduplecată şi cu ţipete şi poticneli, Marta şi-a introdus fizicul ei rubicond şi apetisant prin furcile caudine de la « născătoare « şi « tirbuşon », şi iat-o pe tânăra aspirantă ciripind ca o păsărica în sala mare şi dorind şi ea o « poza ». Dezamăgită, a bătut în retragere, secondată de cei doi însoţitori. Totul e bine până la născătoare, aşa cum zice şi «înjurătura », care te bagă întotdeauna, pentru că ieşitul e ceva natural, doar toţi am trecut prin asta. Căutând să evite locul cu pricina, Lory şi Zoli, fiind ultimii, au mutat scăriţa la ieşirea cu cascada, fixând-o lângă firul apei. Avantajul era că fiind lumină, te simţeai mai în siguranţă şi distanţa era mai mica. Marta suspinând, a început să suie ajutată de deasupra de Lory şi de dedesubt de Zoli. Pe la jumătate s- a speriat de ceva şi a rămas blocată. Ţipete şi înjurături, plânsete şi suspine în toate limbile pământului. Noi priveam neputincioşi de pe buza avenului, cum fizicul Martei se opunea, tremurând ca o gelatina, la tentativele celor doi, care de multe ori erau contradictorii. Momentul salvator a venit când, datorită unui balans, scăriţa cu cei trei a ajuns sub firul de apă rece ca gheaţa. Marta a ţâşnit ca un bidiviu, prinzându-i gâtul lui Zoli cu un fuşteu şi călcându-l pe degete. Lory abia a apucat să se retragă din calea fetei dezlănţuite. Zoli a reuşit să iasă şi el după ce a scăpat de spânzurătoare . Multa vreme pata de pe gât avea să-i aducă aminte de vizita lui Marta în P. Bătrânului.

   În fiecare an Clubul Speologic Politehnica obişnuia să facă introducerea în activitate cu o vizita deja tradiţională la…P. Bătrânului.

Un revelion inedit - DB (Dan Bracaciu)
   Un grup de entuziaşti, vreo 5 băieţi şi 2 fete, o ţineau sus şi tare că ei fac revelionul în peşteră .Sceptici la început, apoi ideea a prins şi iată-ne în 30.12.1979 în număr de 17 persoane ,7 fete şi 10 băieţi, echipaţi cu mâncare, băutura şi multa voie bună în gara Clujului, să pornim la atac. Ţinta, Peştera Lesiana (Toaderul Cotunii)...

UN REVELION INEDIT

Revelion 1979-1980 la Peştera Lesiana (Toaderul Cotunii) şi apoi o mică vacanţă de iarnă la Mărişel
   Un grup de entuziaşti, vreo 5 băieţi şi 2 fete, o ţineau sus şi tare că ei fac revelionul în peşteră .Sceptici la început, apoi ideea a prins şi iată-ne în 30.12.1979 în număr de 17 persoane ,7 fete şi 10 băieţi, echipaţi cu mâncare, băutura şi multa voie bună în gara Clujului, să pornim la atac. Ţinta, Peştera Lesiana (Toaderul Cotunii). Am plecat cu trenul de ora 9 sau 10 dimineaţa, ca să avem timp să ne organizam. Drumul până la peşteră nu a ridicat probleme . Zăpada nu era mare.
    Îmi propusesem să fac un reportaj cât mai complex cu acest eveniment. Mi-am adus filme şi baterii, ba mai mult, am împrumutat un aparat de filmat Quartz ( 2x super8) destul de mic şi ca să filmez în peşteră, mi-am făcut o geantă de baterii lipite în fel şi chip şi un far de maşină ca reflector.

    Cu aparatul foto de gât, cu aparatul de filmat în mâna, cu rucsacul în spate plin de bunătăţi, alergam ca un mânz în jurul coloanei, ca să prind un cadru interesant . La un moment dat Paşa (Decebal Bugeac), nou venit, mi-a propus să-l filmez, cum vine de-a dura de pe un versant .
    Zis şi făcut . Am pregătit aparatul de filmat, am dat comanda motor şi… Paşa a început să se rostogolească în tumbe atât de spectaculoase că am rămas cu gura căscată. Când a ajuns jos , s-a sculat să se scuture şi mi-a strigat:
    -Ai filmat ?
    Uimit, am tresărit. Admiraţia mă făcuse să uit să apăs declanşatorul.
    Am găsit repede o scuza savantă, cum că asta a fost doar o repetiţie şi că acum se va filma… Paşa a dat din mână a lehamite şi a suit din nou panta şi… Motor! Paşa a venit în tumbe mai spectaculoase ca prim dată, aparatul a funcţionat, dar…
    - Să nu spui că nu ai filmat ! Eu nu mai repet! Acuma, ce a mai fost ! Sunt ud tot! – întradevăr zăpada ii intrase până la piele. Brrr !
    Eu nu îndrăzneam să spun nimic, dar aveam un sentiment ciudat . Aparatul de filmat funcţiona dar zgomotul tragerii filmului era diferit…E ceva. Deschid aparatul cu riscul să voalez câteva cadre şi …Dezastru! Filmul datorita frigului s-a rigidizat şi nu a mai avut flexibilitatea necesara ca să fie tras prin toate şicanele. Rola de antrenare a muşcat marginea filmului făcând-o franjuri .Păcat ! Am luat restul casetelor şi le-am bogat sub haina ca să nu mai păţesc încă o data necazul şi cu părere de rău ne-am continuat drumul. Am ajuns cu bine la peşteră şi ne-am pus pe pregătiri.

    S-a făcut un foc pentru grătare şi fripturi, dar mai departe de gura peşterii, pentru că fumul să nu intre în peşteră şi să ne înece, iar primusurile pentru ceai, supă şi vin fiert, le-am pus la intrare, să avem şi lumina, dar să nu stăm sub cerul liber. Băieţii au adus un brad frumos, să-l împodobim . Am tăiat lemn să facem o masă să putem mânca . În sala a doua a peşterii ne-am încropit salonul de chef.
    Îmi aduc cu plăcere aminte spiritul care ne patrona .Toţi eram gentili şi săritori, nu ţin minte să ne fi contrazis. Dacă cineva cerea spijinul într-o problemă, săreau toţi să îl ajute.
    Un asemenea bairam nesupravegheat de nimeni fără să cerem permisiunea cuiva era de neconceput. Ne simţeam minunat. Mai era o taină. Băieţii, aproape toţi, au adus vin, cam 3 litri de căciulă. Spre deosebire de alte revelioane aici toata lumea se întrecea în a-ţi oferi să guşti produsele lui şi ca fală şi de groaza că ce nu se consuma trebuia dus înapoi. Apa era jos în vale , treaba multa, vin şi mai mult. Aşa că s-a hotărât ca se poate consuma vin în loc de apa, ceai şi supa din zăpada şi câte un gât de ţuica sau votca ca înviorare. La ora stabilită ne-am pus toţi la masă. Muzica o asigura Paşa şi Horea Bugeac. La un moment dat a dat drumul la radio, ca din întâmplare şi…un anunţ:
    -“ Un grup de entuziaşti s-au decis să-şi petreacă într-un mod inedit revelionul în peştera Lesiana. Le urăm pe această cale: Petrecere frumoasă şi La mulţi ani! – Ura ! Bucuria era generală. Pe vremea aceea, să fii anunţat la radio şi felicitat era ceva. Bucuroşi, nu ne-am dat seama că era o farsă. Prea veseli unii, între care şi subsemnatul am reuşit să înţeleg aranjamentul abia în drum spre casă. În peşteră, radioul nu se prinde. Paşa, electronist de excepţie, a transmis de la un transmiţător chiar din peşteră la aparatul de radio deschis ca din întâmplare.
    Primul semnal că suntem în peşteră l-au dat bateriile . Magnetofonul a început să cânte lungind cuvintele apoi, cu o voce tot mai groasă, după care a tăcut. Nici o problemă. Toată lumea am început să cântam şi cu mici pauze de reglare a repertoriului am ţinut-o aşa până la sfârşit. Mâncarea: o minune, fripturi de cele mai variate feluri, sărmăluţe făcute în toate modurile, tot felul de borcane cu murături şi toate stropite cu vinuri făcute în casa din cele mai alese, că doar nu petrecem ”revelion în peşteră“ în fiecare an. Apoi dulciuri, prăjituri, cozonaci ,bomboane... Măi să fie.

    Ne simţeam aşa de bine că nu am mai dat pe afara de fel. Într-un târziu, cineva care a ieşit pentru necesităţi a venit şi ne-a spus că afară e vreme grea, că ninge şi viscoleşte. Păi, cum să nu bei!. Am trecut în noul an pe nesimţite voioşi nevoie mare. Când oboseala ne-a dărâmat ne-am întins pe nişte saltele pneumatice şi am aţipit cât să ne refacem să o putem lua de la capăt. Am dansat, am jucat, am mâncat, am băut, am jucat cărţi şi alte jocuri. Acum, Gata!

    Prin 2 ianuarie când bateriile şi lumânările s-au epuizat, când oboseala ne-a ajuns, am hotărât să plecăm. Dar cum?. Zăpada era aşa de mare că trebuia făcuta pârtie. Ne-am încolonat în sir indian iar deschizătorii de coloana se roteau. Eu tot ca mânzul. Când am ajuns pe creasta un vânt tăios ne-a îngheţat complet. Braţele şi picioarele erau blocate ca într-o armura grea. Am ajun cu bine în Şuncuiuş şi am făcut haltă la cârciumă. O parte din noi vroiam să ne unim cu restul trupei şi să continuam sejurul la Mărişel. Dar asta e o altă poveste!

Fotografia în peşteră - DB (Dan Bracaciu)
   Povesteam deunăzi despre pozele făcute în peşteră şi cum am prins pasiune de aşa ceva. Despre pozele făcute cu explozii cu magneziu, despre faptul că o dată făcută o expunerea trebuia să-ţi iei tălpăşiţa ca să nu te prindă fumul. Când developai aveai să descoperi că multe din lucruri nu ţi-au ieşit, fie nu ai încadrat bine, sau nu ai expus bine. Grama, ca de altfel ca toţi speologii de la institut, erau adevăraţi aşi în astfel de jonglerii. Nouă nu ne rămânea decât să încercăm şi să sperăm...

FOTOGRAFIA ÎN PEŞTERĂ

    Povesteam deunăzi despre pozele făcute în peşteră şi cum am prins pasiune de aşa ceva. Despre pozele făcute cu explozii cu magneziu, despre faptul că o dată făcută o expunerea trebuia să-ţi iei tălpăşiţa ca să nu te prindă fumul. Când developai aveai să descoperi că multe din lucruri nu ţi-au ieşit, fie nu ai încadrat bine, sau nu ai expus bine. Grama, ca de altfel ca toţi speologii de la institut, erau adevăraţi aşi în astfel de jonglerii. Nouă nu ne rămânea decât să încercăm şi să sperăm. Când am dat telefon să cer nişte explicaţii de la Vali Crăciun sau Pepi Viehman, mi-a răspuns Dl Racoviţă (nepotul, de altfel viitorul nostru coordonator ştiinţific) cu un răspuns de genul: «Fotografia de peştera este o problemă specifică, foarte aparte, care se rezolvă de la caz la caz, conform condiţiilor fiecărei imagini alese.» Pricepi ceva? Pe atunci toţi ne făceam câte o « bombă de magneziu » şi visam la poza vieţii.. Dar trebuie să amintim riscul la care se expuneau cei ce foloseau « termitul exploziv ». În arderea foarte violentă, o adevărată explozie se degaja: lumină, fum, dar şi căldură la temperaturi foarte înalte.

    Szekely Lorant (Lory pentru prieteni) a păţit-o! În încercarea de a aprinde « bomba » a avut ghinionul ca o bucată din fosforul chibritului să zboare în mijlocul grămăjoarei de termit. Acesta s-a aprins, flacăra i-a aprins mâna dreaptă faţa şi salopeta. Arsura de la mână a fost cea mai gravă, mai cu seamă că trebuia să lucreze la proiectul de diploma şi mai erau doar 3 luni până la predare. A plătit scump... ghinionul! Despre accidente de genul acesta am mai auzit, dar cu Lory mă întâlneam zilnic pentru că eram colegi şi am văzut toată această suferinţă.

    Decizia de a nu mai folosi acest mijloc de lumină a fost luată şi din motive de prudentă, dar şi pentru protejarea peşterilor (fumul se depune şi murdăreşte ) şi alte probleme tehnice de natură fotografică.
    A apărut BLITZUL!! Mic, relativ uşor, se alimenta cu baterii sau acumulatori şi prin repetare puteai doza lumina oricât. Dar şi cu destule inconveniente ...

Un vis dintr-un alt vis - DB (Dan Bracaciu)
   Cred că orice speolog care îndrăgeşte peştera, visează – visează să descopere sau cel puţin să vadă o peşteră încărcată de formaţiuni cu totul şi cu totul deosebite .
   Sunt fericit. Visul mi s-a împlinit.
   Am văzut PEŞTERA “PIATRA ALTARULUI”!!...

UN VIS DINTR-UN ALT VIS”

Revelion IC – PONOR 1985 – intrarea în “PIATRA ALTARULUI”
   Cred că orice speolog care îndrăgeşte peştera, visează – visează să descopere sau cel puţin să vadă o peşteră încărcată de formaţiuni cu totul şi cu totul deosebite.
   Sunt fericit. Visul mi s-a împlinit.
   Am văzut PEŞTERA “PIATRA ALTARULUI”!!

    Cam de prin anul 1984 echipa a început să şoptească despre descoperirea de către Clio,( ) a unei peşteri ce promitea ceva deosebit. Apoi zvonurile s-au amplificat pe măsură ce se avansa şi se descopereau noi săli, noi galerii. Asistam cu gura căscată la tot felul de discuţii despre cum este peştera, cât de dificilă, cât de…. frumoasă …ce formaţiuni are…Când întrebam cu toata timiditatea când mă duc şi eu să pozez, fiecare din cei ce lucrau la peşteră suspinau şi îmi explicau că nu voi avea nici o şansă pentru că intrarea este foarte foarte îngustă. Pe măsură ce timpul trecea curiozitatea şi dorinţa mea de a vedea peştera creşteau necontenit.
   Aşa că, atunci când s-a anunţat tabăra de lucru făcută la Ic-Ponor pentru Piatra Altarului speranţele mele s-au reînnoit. S-a pornit cu mic cu mare cu motociclete, motorete şi maşini (o maşină, a lui Marius Cioca). Ne-am făcut tabăra de corturi, ca să fim mai aproape de intrarea în peşteră. Se lucra în echipe zi şi noapte (în peşteră este tot timpul noapte) atât de intens că nimeni nu se gândea la “rugăminţile mele de a mă ajuta să încerc să intru”. Într-un târziu, Marius şi-a sacrificat o zi şi m-a dus. Drumul până la intrare nu mi-a creat probleme. După primele galerii culoarul se îngusta, trebuia să te strecori ca un şoarece. Deja rutinat Marius mergea înainte şi îmi explica cum să abordez fiecare cot de culoar, fiecare strâmtoare ca să nu mă blochez. După o bună bucată de timp am ajuns la locul unde descoperitorul ( “Clio” Cîrlugea Daniel ) a făcut prima deschidere cu ciocanul după forma lui de tipar unduios. Ghinion, eu făceam parte din altă speţă cu perimetru toracic mult mai mare. Regula de protecţie a peşterii şi a bunului simţ spune să nu intervii cu transformări decât în situaţii deosebite şi să nu faci spărturi decât de strictă nevoie.
    Ce să fac? Îmi făcusem atâtea speranţe. Să renunţ? Cei mai mulţi m-au consolat spunându-mi că degeaba trec de intrare că oricum nu voi putea trece de “tirbuşon” (o scurgere secată sub formă turbionară, tubulară pe care îţi dădeai drumul în jos, atât de îngustă că era suficient să tragi puţin aer în piept şi te blocai imediat) Ce să fac? Situaţia se complica în loc să se simplifice! Soluţia salvatoare a venit din partea colegilor mei speologi. Ei au observat că există o scurgere colmatată şi pietrificată paralelă cu “tirbuşonul”. Trebuia săpat cu dalta şi ciocanul cu capul în jos până se ajungea în golul de deasupra sălii cam la 8-10m.
    Gata cu văicăreala! La treabă! Am discutat cu majoritatea colegilor şi am stabilit că în această situaţie trebuia făcută o excepţie. Munca foarte multă era întârziată de intrarea foarte grea. La ieşire suitul pe “tirbuşonul” ascendent de 5-6m prin viermuire era un adevărat calvar, care prelungea timpul de ieşire cu ore în şir. În caz de accident, accidentatul era imposibil de scos, sau de introdus o echipa de medici fără experienţă speo. Fiecare a confecţionat scule după priceperea lui. Horea Bugeac a adus o daltă de 1.5m din oţel de scule. O minunăţie. Am săpat cu ea aproape tot timpul şi vârful nu s-a tocit. Am confecţionat nişte dălţi speciale de diverse lungimi cu gură şi cap din oţel rapid. Am adus ciocane şi ciocanul meu piolet şi la treabă. Prima dată am lărgit după un tipar gaura săpată de Clio. Mult timp m-am blestemat că nu am făcut-o mai mare. Nu puteam intra decât cu o salopetă simplă pe mine dacă eram ajutat de cineva care trăgea salopeta să nu se agate şi eu mă împingeam cu picioarele în propria salopetă fără aer în plămâni, fără să respir (oricum nu puteam) şi scremându-mă ca în chinurile facerii. Am trecut de nenumărate ori prin această gaură suferind, dar respectând cu stricteţe codul nescris al conduitei speo-amatorului. După această încercare urmează o săliţă parcă anume pusă să îţi tragi sufletul şi să-ţi mai aranjezi oasele.
    Intrarea în “tirbuşon” îşi arăta gura ovală şi neprimitoare. Prima tentativă era să mă lase fără sex, aşa că m-am pus pe treabă la săpat. După o muncă de câteva ore mi-am dat seama că trebuia să lucrez cu o întreagă echipă, în schimburi şi cu scule potrivite. NU SĂPA GROAPA ….Zice un vechi proverb. în situaţia noastră cei ce au săpat această “groapă” nu aveau intenţia să cadă cineva în ea ci dimpotrivă…

    Ocazia s-a ivit de Revelionul 1984-1985 când, profitând de zilele libere, am participat la tabăra de lucru de la Ic-Ponor. Trupa de speologi a venit în corpore şi ne-am cazat la Tricolor. Dacă am fi dormit toţi noaptea am fi ajuns la cifra de 8 pers / pat aşa că am preferat să facem cu schimbul.
    Ştiam ce am de făcut. Scule aveam. Echipele care intrau săpau la decolmatat după care intrau în peşteră prin “tirbuşon” la alte activităţi. Au fost şi echipe care au lucrat numai la decolmatat. Clio (Cîrlugea Daniel), Zaga (Andrei Botar), Titi Ogrutan, Mihaela Stoica, Sorin Călugăru cu Monica, Gilu Grecu, Dan Homorodeanu şi mulţi alţii, practic aproape toţi puneau mâna şi lucrau, sau la intrarea în peşteră sau la ieşirea din ea. Fetele au instalat un punct de sprijin cu ceaiuri calde şi prăjituri ca cei care lucrează să se poată menţine. După o muncă susţinută, întreruptă doar ca să ne refacem, am reuşit să deschidem a doua trecere. Încheiam anul speo cu o reuşită remarcabilă. În noaptea de Revelion mi-am permis să ciocnesc la trecerea în noul an şi să urez multă fericire tinerilor logodnici Nora şi Sorin. Nu am mai zăbovit la petrecere şi m-am dus să mă culc ca să pot continua lărgirea puţului în ziua următoare. Echipa era hotărâtă. Zaga, Clio, Sorinii, Dan Homorodeanu au hotărât că era ziua când trebuia să intru. Am reuşit în final să intru în seara zilei de 02.01.1985 la ora 22 cu Mihaela Stoica şi conduşi de Gilu cu prietena lui. Emoţia era imensă. Zaga a ţinut coarda şi mi-am dat drumul în gol, apoi ne-a urat vizită plăcută şi a plecat la cabană să anunţe evenimentul. Ne-am dat seama că nu mai pot să ies şi l-am rugat să vină să ne ajute a doua zi dimineaţa la o anumită oră. Prima vizită a fost un şoc. Eram atât de uluit, încât nu am putut să–mi scot aparatul să fac câteva cadre. Totul cu sala minunilor când am văzut nuferii, brăduţii şi toate celelalte. Noroc că trebuia să fim la ieşire la ora fixată că altfel greu mă mai puteam desprinde din acel VIS. Am ieşit ajutat (tras în sus) de Zaga şi Nicu şi când am văzut lumina zilei am realizat că visul meu fusese aievea. Fericiţi ne-am întors la cabană. Am reuşit sa văd un
VIS dintr-un alt VIS

Începutul - Ionuţ Turdean
   A început cu o ploaie afurisită, semănând grozav cu reforma noastră care tot începe, dar nu ştie să se mai şi termine.
   Gara şi peroanele erau pline ochi, lume pestriţă venind de aiurea şi plecând tot cam pe-acolo, eu unul sigur n-aveam o destinaţie foarte clară în minte, ştiam doar că trebuie să ajungem la Şuncuiuş şi de acolo, odată coborâţi, începea nebuloasa...
   Biletul îl cumpărasem cu o zi înainte, făcusem un tur de recunoaştere prin gară să nu par bembeleu şi acum, ţanţoş, aşteptam să vină trupa...

ÎNCEPUTUL

   A început cu o ploaie afurisită, semănând grozav cu reforma noastră care tot începe, dar nu ştie să se mai şi termine.
   Gara şi peroanele erau pline ochi, lume pestriţă venind de aiurea şi plecând tot cam pe-acolo, eu unul sigur n-aveam o destinaţie foarte clară în minte, ştiam doar că trebuie să ajungem la Şuncuiuş şi de acolo, odată coborâţi, începea nebuloasa...
   Biletul îl cumpărasem cu o zi înainte, făcusem un tur de recunoaştere prin gară să nu par bembeleu şi acum, ţanţoş, aşteptam să vină trupa.
   O cucoană simandicoasă se uita de sus la mine cum mă plimbam de-a precista prin ploaia aia belită, nu ştiam ce gaia o deranjează, "ce-ai muiere, e ploaia ta sau ce dracu te holbezi în halul ăsta"?
   "Măi băiete, să-ţi goleşti cizmele de apă ş-apoi să urci în tren", îmi strecoară pufnind în râs un ţăran hâtru care trăgea după el o nătângă de capră.
   ...Şi-atunci m-am luminat.
Îmi legasem ca dracu cizmele de rucsac, aţă-n sus, două rachete sol-aer, de parcă cineva ar fi trebuit să aterizeze la mine-n cârcă şi să rămână gata încălţat.
   M-am tras ruşinat după un stâlp şi am început să desfac rucsacul.
   Ca la comandă, toate lucrurile au luat-o la vale, cortu-ntr-o parte, plasa cu conserve în partea cealaltă, iar cizmele, păstrând echilibrul, una-n dreapta, alta-n stânga.
   "Soarele lui de trandafir"! Tâmpita de cască, că doar ea duce capul, s-a duricat fix între şine, în faţa locomotivei.
   "Trenul cursa de persoane...", "mamă, ce mă fac, porneşte trenul peste casca mea?". "Ce-ai păţit?"- o tipă trăznet, echipată stoc. Toate stăteau super pe ea, şi rucsacul, şi blugii, şi părul, dar mai ales blugii!
   Fix asta-mi lipsea !! Nu ştiam ce dracu să fac, să opresc conservele ce începuseră să ia exemplul căştii, să-mi golesc cizmele de apă, să-ncerc un gest disperat să-mi recuperez casca...
   Cu o mişcare scurtă şi-a dat jos rucsacul, mi-a pescuit casca exact înainte ca trenul să se pună în mişcare, şi-a potrivit-o ştrengăreşte pe cap şi apoi, cu câte o conservă în fiecare mâna mi-a zâmbit :" va trebui să faci cinste!". "O-i face", am bâiguit eu ceva semănând şi a scuză şi a mulţumire.
   Se adunaseră şi ceilalţi, veselia pusese stăpânire peste enclavă şi ploaia, cu toată stropşeala ei nu reuşea să mai pătrundă nici în haine nici în suflete.
   "Hai copii, adunarea la Paşa, strângem potu' pentru Naşu !"
   La naiba, eu aveam bilet, ce puii mei să fac cu el?, să-l arăt, vor râde de mine, să-l fac uitat mi se rupea sufletul...
   Am scos înciudat în cele din urmă banii, erau programaţi pentru bere, da' nu le-a fost scris.
   La prima escală la budă am aruncat biletul şi-am tras apa. Şi parc-am simţit atunci, deşi nu le ştiam numele, că Băsescu şi Mitrea vor avea, dragii de ei un sincer aliat în a pune CFR-ul pe chituci. Fiecare, evident, în felul şi după posibilităţile lui.
..................................................................................................................
   Doi Galigani- unu era da' celălalt...- mai târziu am aflat că "a"-ul nu era-n schemă, o Simo şi o Ancuţa două veselii bune de pus la rană, un conservatorist la care-i semăna rucsacul cu al meu numai că mie nu-mi suna vioara tocmai ca lui, un rotofei cu ocheleri cu aparate foto atârnârdu-i peste tot râzând la comandă, un Paşă cu musteaţă ungurească şi-un Decebal pustiitor de blând...
...................................................................................................................
   Asta era trupa.
   Cu ei şi cu trenul de treitreizeci am pornit pe un drum al neuitării, pe care am descoperit câte puţin din prietenie, din aventură, din noroc, din mâna întinsă a celui de lângă tine, din bucurie, din mine.
   Şi enorm de mult din toate laolaltă.

Avenul din Şesuri - Luci Cioica
   Unul dintre multele revelioane reuşite ale speologilor politehnişti din anii 80.
   Multă voie bună, direct proporţională cu înghesuiala din cele două camere de «cabană» în care am reuşit să ne cazăm. Cred că eram câţiva speologi pe metru pătrat; oricum, ţin minte că se dormea până şi sub priciuri...

Rev 83-84, Arieşeni – Avenul din Şesuri

   Unul dintre multele revelioane reuşite ale speologilor politehnişti din anii 80.
   Multă voie bună, direct proporţională cu înghesuiala din cele două camere de « cabană » în care am reuşit să ne cazăm. Cred că eram câţiva speologi pe metru pătrat; oricum, ţin minte că se dormea până şi sub priciuri.
   După prima seară, cu problemele de cazare inerente, buda stereo şi spălatul la copcă, a doua zi am făcut o tură de acomodare la Vârtop. A fost superb, o plimbare binemeritată de început de vacanţă, într-o lumină specială, tocmai bună de fotografiat pe lângă ‘maestrul’ Bracaciu.
   Aveam echipament de peşteră nou – ne cususem cele doua piese ale salopetei de practică, ne modificasem lămpile de carbid şi ne montasem pe căştile proletare câte un ac de seringă în faţa unei bucăţi de lingură (de la cantină). Era o realizare pentru noi ca începători. Cum programul părea să fie destul de lejer, am pus de un Şesuri. Eu, Sorin T. şi Sorin A. Bineînţeles că au ţinut să vină cu noi şi fetele, Eva B. şi Mihaela S.

    Dis de dimineaţă, cum îi stă bine speologului, am pornit la drum, hotărâţi să facem o tură pe cinste. Era 30 decembrie 1983.
   În drum am trecut pe la cei de la CSER, care făceau rev-ul la Gheţar (Scărişoara).
   Am intrat pe la ora 17. Ştiam din ‘Peşteri din România’ că o tură de vizită în Şesuri cu echipat, dezechipat durează cca 24 ore, dar, dintr-o autosupraevaluare care s-a dovedit greşită, noi preconizam 12-15 ore. Ce nu ştiam atunci era că pe lângă speologia pe care o aveam în sânge, ne-ar fi trebuit şi un echipament pe măsură. Noi aveam trei lămpi modificate, în probe, câteva lanterne şi două echipamente de verticală (manufacturat în atelierele de practică)…cinci oameni.
   Am început coborârea; eram optimişti, mergea bine, fetele foloseau pe rând un coborâtor cu role, iar noi ne descurcam cu rapel simplu sau pe carabiniere.
   Cred că până în terminus am fost nevoiţi să schimbăm încărcătura din lămpi o dată şi am constatat că mai aveam de îmbunătăţit sistemul de iluminare.
   În sfârşit, am ajuns; timpul era relativ bun, una din fete era obosită, dar ne simţeam bine, eram mândri, era un record pentru fiecare.
   După un ceai la spirtieră şi o masă copioasă (cred că am mâncat ceva ‘porcării’) am pornit hotărâţi spre ieşire. Acum au început problemele; ni se stingeau tot mai des lămpile (acele de seringa nu erau tocmai brenere), şi aprinderea lor trebuia făcută cu bricheta... ce plăcere...
   Pierdeam tot mai mult timp cu reparaţiile, fetelor le era frig, rezerva de carbid parcă era cam mică, lanternelor de rezerva după 7-8 ore de umezeală li se împăienjenise privirea. Colac peste pupăză îngheţam aşteptând unul după altul la urcarea pe coardă; ni se părea o veşnicie până se făcea schimbul de blocatoare.
   Era din ce în ce mai întuneric, am luat o hotărâre: în ritmul ăla riscam să rămânem toţi fără lumină aşa că unul din noi trebuia să iasă rapid şi să aducă lumină (nu recunoşteam că aveam nevoie de ajutor).
   Nu mai ştiu cum am ales; a plecat Sorin T.
   Am rămas patru cu un set de blocatoare, dar înaintam prin semiîntuneric cântând ‘În pădurea lui Ion’. Noroc că, mai în glumă, mai în serios, puteam toţi să facem noduri şi să umblăm cu ‘sculele’ pe întuneric.
   Timpul trecea greu, de fapt nici nu mai aveam noţiunea timpului, câteva ore ni s-au părut câteva nopţi.
   La un moment dat am auzit un zornăit, parcă era o scăriţă (un electron), apoi încă unul şi încă unul, şi, voci, tot mai aproape. Eram la ultimele patru verticale, simţeam parcă şi un aer de pe zăpadă, de afară.
   Ne-am bucurat, am fi ieşit oricum, dar cred că mai dura câteva ore la ultimele verticale. Le-am urcat pe scăriţe, cu fetele asigurate corespunzător de băieţii de la CSER.
   Am afla că la vederea lui Sorin T.,
cei de la CSER s-au speriat că e mai grav şi au pornit o adevărată expediţie salva speo.    Trecuseră ceva mai mult de 25 de ore.

    Am continuat seara cu Rev-ul la CSER, un rev cu teatru radiofonic, cu muzică de operă live şi cu imensa ruşine de a-i vedea pe ‘şefii’ noştri de club (cu revelionul stricat) intrând îngrijoraţi în toiul petrecerii….

    A fost o tură pe cinste.

Primul rapel - Mihaela Stoica
   Aşa cum nu poţi uita prima zi de şcoală sau primul sărut, eu nu pot uita primul meu rapel.
   Era o zi minunată de toamnă târzie când, porniţi din Teiuş ne îndreptam spre Cheile Râmeţului. Soarele călduţ sclipea prin crengi, iar cerul albastru contrasta cu stratul de frunze galben-aurii. Fiecare pas făcut ridica munţi foşnitori, în urma grupului rămânând un adevărat canion prin covorul de frunze....

Primul rapel

    Aşa cum nu poţi uita prima zi de şcoală sau primul sărut, eu nu pot uita primul meu rapel.
    Era o zi minunată de toamnă târzie când, porniţi din Teiuş ne îndreptam spre Cheile Râmeţului. Soarele călduţ sclipea prin crengi, iar cerul albastru contrasta cu stratul de frunze galben-aurii. Fiecare pas făcut ridica munţi foşnitori, în urma grupului rămânând un adevărat canion prin covorul de frunze.
    După un ocol destul de mare prin zonă, am ajuns la un perete stâncos, potrivit rapelurilor. S-au pregătit corzile, asigurările şi s-a făcut o demonstraţie de coborâre. Părea foarte uşor, dar hăul din faţa noastră nu ne prea îmbia spre alunecare. După multe amabilităţi, primul începător a început coborârea. Odată cu zâmbetul ce i-a apărut pe buze când a ajuns jos am început şi noi să prindem curaj. Am început şi eu coborârea. Era mult mai simplu decât îmi imaginasem. Alunecam pe lângă peretele cenuşiu şi încercam probabil senzaţia păianjenului suspendat în aer. În alunecarea nespus de uşoară, depărtarea şi apropierea de perete îmi dădeau senzaţia că am aripi. Şi cum orice e plăcut ţine puţin, am ajuns repede cu picioarele pe pământ.

    Am repetat mai târziu senzaţia coborând la scurt timp în avenul din Piatra Cetii. Se însera, iar sub mine se deschidea o cavitate sub formă de pâlnie. Pereţii se depărtau tot mai mult cu cât coboram, iar lumina foarte slabă nu îmi permitea să îmi dau seama cât de mare e cavitatea în care mă aflu. Coboram pe coardă auzind ciudat glasurile celor care erau deja jos. Am ajuns cu bine la capătul corzii şi obişnuindu-mă cu lumina dată de lanterne mi-am dat seama de forma şi dimensiunile avenului. Pereţii erau ciocolatii şi sclipeau, în timp ce printre bolovanii de jos nu am găsit oase ale unui urs de cavernă ci ale unei oi prea curioase care căzuse prin deschiderea de sus. Am avut timp suficient să studiem cavitatea în care ne aflam pentru că urcarea spre suprafaţă a decurs mult mai încet decât coborârea, iar echipa s-a dovedit mult prea numeroasă. Datorită lipsei de experienţă şi a condiţiei fizice, urcarea s-a desfăşurat cu pauze de odihnă pe coardă, cu încurajări din partea celor rămaşi jos care îşi aşteptau rândul pentru urcare. Orele se scurgeau încet, oboseala se făcea tot mai mult simţită, iar pleoapele deveneau din ce în ce mai grele. Mulţi nu aveam deloc abilitatea păianjenului la urcare.
    Cu efort destul de mare mă apropiam de pata de lumină ce se afla deasupra mea. Se luminase deja destul de bine, dar surpriză, ningea.
    În timpul zilei fulgii au devenit din ce în ce mai deşi, astfel încât după tura din zonă, spre seară, când ne apropiam de Mănăstirea din Cheile Râmeţului, frânţi de oboseală, zăpada era destul de mare. După drumul lung parcurs cu rucsacul în spinare, după noaptea petrecută stând în picioare, vestea că ultimul autobus nu mai pleacă, a căzut ca un bolovan. Grupul nostru s-a împărţit în două. O parte a plecat spre Teiuş pe jos, iar alta a cerut găzduire în mănăstire. După frigul aspru ce se lăsase, nici un meniu împărătesc nu ar fi fost mai apreciat decât mâncarea simplă aburind cu care am fost serviţi. Surpriza a fost şi mai mare când au apărut plăcinte şi lapte fierbinte. Era ultima duminică înainte de Postul Crăciunului.
    Ca şi când ospitalitatea deosebită nu ar fi fost de ajuns, ca totul să rămână şi mai adânc întipărit în amintirea noastră, vocile măicuţelor care cântau atunci când am intrat în biserică ne-au impresionat în mod deosebit.

Piatra Altarului - Vana - Nora
   Clubul Politehnica; Este greu de exprimat în cuvinte ce a însemnat pentru mine. Trăiam pentru acele ieşiri de sfârşit de săptămână, unde totdeauna domnea voie bună şi prietenie. Şi pentru şedinţele de marţi seara, căci adesea se găsea cineva să ne proiecteze diapozitive, să ne povestească despre o ieşire, să ne arate poze; eram ca o mare familie...

Piatra Altarului – Vana

   Clubul Politehnica; Este greu de exprimat în cuvinte ce a însemnat pentru mine. Trăiam pentru acele ieşiri de sfârşit de săptămână, unde totdeauna domnea voie bună şi prietenie. Şi pentru şedinţele de marţi seara, căci adesea se găsea cineva să ne proiecteze diapozitive, să ne povestească despre o ieşire, să ne arate poze; eram ca o mare familie. Poate timpul face ca să idealizezi, dar de câte ori mă gândesc la acea perioadă a vieţii mele, simt că a fost o perioadă fericită, că am trăit cu acea inocenţă şi seninătate a tinereţii care nu se va mai întoarce. Şi aşa am câştigat mulţi prieteni; pe unii îi mai văd, de alţii mi-e dor. Căci amintirile leagă;
   Îmi aduc aminte cu emoţie cum am fost primită în grup şi inoculată cu virusul speologiei fără de care astăzi aş fi mult mai săracă sufleteşte. Cum mi-au fost D. Danieluc şi Nicu învăţători şi profesori în ale târâşului, ramonajului, căţăratului şi rapelului; şi în ale spiritului de echipă. Cum am deprins de la Pali Matoş perseverenţa căutării, a baterii de zonă. Apoi a fost un bivuac în 1981 în peştera Bătrânului. Participanţi: Nicu, Pali şi Nora. Plecare sâmbăta 28.02 în zori, cu trenul.
   Eu nu mai văzusem peştera, ratasem ieşirea festivă a bobocilor din toamnă. Nu mai ţin minte cum am biruit cu bagajele. Dar ţin minte că eram bucuroasă că am reuşit să le târâm cumva până la locul de bivuac: cort al clubului, ce cântărea câteva kilograme bune, saltele pneumatice, sacii de dormit, spirtiera, vase de gătit. Pe vremea aceea toate cântăreau din greu. Nu contau vânătăile pe care le încasam şi care se suprapuneau dureros peste cele de săptămâna dinainte. Important era că ţineam pasul (ca începătoare ce eram) cu ceilalţi şi nu le eram o povară. De fapt peştera nu necesita un bivuac pentru a fi vizitată, sau pentru a lucra în ea. Nu, noi voiam să ne familiarizăm cu modul de a face un bivuac. Nu toata lumea a înţeles de ce ne expuneam noi trei la aşa o tortură, când puteam vizita peştera împreună cu grupul ce venea a doua zi.
   Dar pentru mine a fost ceva deosebit. Căci duminică dimineaţa, înainte să ne apucăm să strângem echipamentul şi cortul, băieţii m-au surprins în modul cel mai plăcut, mi-au dăruit un mărţişor. Căci era 1 Martie! Cu câtă bucurie mi l-am prins de salopeta noroioasă şi umedă! Acel bivuac a fost ca un preludiu pentru ceea ce a urmat.

   Căci după trei ani s-a descoperit peştera Piatra Altarului, peştera care necesită bivuac în ieşirile de explorare sau cartare. Şi iar ne-am aventurat în subterane cu salopete de bumbac, cort, saltele pneumatice; De data aceasta am fost 4: Lucian, Sorin Arba, Oli şi eu. În acea tură s-a descoperit galeria Tunelul infernului; (oare se mai numeşte aşa?) cu trecere pe la Vană. După o trecere destul de anevoioasă, mai ramonaj, mai târâş printre formaţiuni, nu mai găseam cale de trecere, şi totuşi curent de aer era. După un scurt sfat, am spart o stalactita care părea că obturează continuarea. Şi într-adevăr, am putut trece mai departe, şi după un timp galeria pe care o urmam debuşa în ceva mult mai mare. Un tunel înalt, lat şi foarte noroios. Anevoie ne-am continuat drumul cu luminile care nu mai voiau să coopereze, cu noroiul care ne ţinea câte o cizmă captivă şi care trebuia smulsă cu forţa pentru a o elibera. Şi dintr-o dată o spaimă ne-a ţintuit locului. Coşmarul oricărui speolog: viitura. Dintr-o dată am fost atenţi la un zgomot: apa care se apropie cu repeziciune din direcţia de unde veneam. În prima fază am văzut numai o peliculă de apă care curgea peste urmele adânci care le lăsasem în noroi. În câteva clipe hotărârea a fost luată: Oli şi Sorin cu luminile mai bune urmau să mai meargă în faţă (galeria era promiţătoare, dar făcea un cot şi nu ştiam ce e mai departe), iar Luci şi eu să ne întoarcem, ca în caz de nevoie, să dăm alarma, căci eram într-o zonă a peşterii până atunci necunoscută.
   După scurt timp şi o goană pe cinste am părăsit galeria noroioasă, regăsind galeria care ne-a adus la ea. După un timp am avut un şoc. Eu mergeam prima, adică mă târam, sau mergeam pitic, când în faţa mea am remarcat o baltă pe care n-o ţineam minte. Şi totuşi ar fi trebuit să mi-o amintesc, căci singura cale de acces era un mic tunel cu o adâncitură în podea, ca o vană, ce trebuia trecută târâş. La dus am trecut uscaţi, dar acum m-am murat binişor. La puţine secunde aud exclamaţia surprinsă a lui Lucian. A ajuns şi el la târâş! În curând mi-am dat seama de unde provenea apa. Stalactita care am spart-o pentru a putea trece, funcţiona ca un robinet uitat deschis. La o săptămână după tura noastră, a încercat o alta echipă să treacă şi să exploreze galeria noroioasă, dar fără succes. Vana a fost complet inundată, şi noi am fost singurii care am trecut pe acolo.
   Astăzi se trece în galeria noroioasă din Sala Palatului prin rapel. Încă înainte de a ajunge la Vestiar am auzit vocile celor care rămăseseră în urmă, şi ne-am liniştit că ajung şi ei cu bine. Cum în restul peşterii nu am remarcat semne de viitură, am presupus că firul de apa ce curgea a umplut urmele adânci ce le lăsasem în argilă şi, când ne-a ajuns, am crezut că afară a început să ploaie. Dar pentru mine a mai urmat o încercare: un mic ramonaj deasupra unui lăculeţ, pe care l-am trecut fără probleme la dus. Dar acum forţele mele erau decimate, şi nu mă încredeam forţelor braţelor mele. Am decis eroic că voi testa adâncimea apei. Mi-era deja indiferent dacă rămâneam udă pe jumătate sau mă udam cu totul. La protestele celorlalţi, am încercat totuşi trecerea pe sus, dar era cât pe ce să fac o baie şi să-l trag şi pe Lucian după mine, care încerca să mă sprijine într-un loc mai dificil. Într-un final am trecut, şi bine-am făcut că nu m-am îmbăiat, căci a doua zi trebuia să luăm pe noi aceleaşi salopete (ude, noroioase), şi asta la 5,7°C.
   Apoi, la sfârşitul turei încă o surpriză. La ieşirea din peşteră se îngâna ziua cu noaptea, şi noi ne întrebam dacă se făcea noapte sau se luminează de ziuă!. Căci nici unul dintre noi nu aveam ceas. Şi mai râdeam, întrebându-ne ce zi o fi, duminică sau poate numai sâmbătă căci ne pierdusem total ritmul biologic în peşteră. De fapt era seară, aşa că am instalat cortul ca să dormim. Iar dimineaţa; apa din flacon de la picioarele noastre era îngheţată. Şi sacii noştri de dormit, aşa de subţiri… (gâştele pe vremea aceea nu se lăsau aşa uşor jumulite).
   Parcă tot în peşteră era mai bine!

Amintire de la Simpozionul Speo 1983 Rm-Vâlcea - Ştefania
   Eram deja în Rm-Vâlcea, stagiară şi primesc de la Ancuţa , prietena din Sibiu vestea că Simpozionul Speo se ţine la Rm-Vâlcea la mijlocul lunii aprilie.
   Prin ea reuşesc o grupare, cu prietenii veniţi la Vâlcea cu Speo la căminul de nefamilişti unde stăteam atunci...

Amintiri de la SIMPOZIONUL SPEO 1983 RM-VÂLCEA

   Eram deja în Rm-Vâlcea, stagiară şi primesc de la Ancuţa , prietena din Sibiu vestea că Simpozionul Speo se ţine la Rm-Vâlcea la mijlocul lunii aprilie.
   Prin ea reuşesc o grupare, cu prietenii veniţi la Vâlcea cu Speo la căminul de nefamilişti unde stăteam atunci.
   Bineînţeles ochiul ager al lui Bracaciu a remarcat o magnolie înflorita pe aleea de la Căminul Sindicatelor unde se desfăşura Simpozionul la Căminul unde stăteam eu.
   A insistat aşa de mult încât m-a convins să mergem împreună la aceea casă să facă nişte fotografii cu acele splendide flori de magnolii. Zis şi făcut.
   Era ultima zi a simpozionului, afară era un soare numai bun pentru nişte ”remembers Dan Bracaciu”.
   Am avut noroc că familia care locuia la acea casă era afară în curte, fetiţa lor se dădea în leagăn. Au fost un pic surprinşi când am discutat cu dânşii de intenţia noastră de-a imortaliza magnolia dar bineînţeles că au cedat la insistentele lui DB.
   Şi uite aşa ne-am rezolvat frontul de lucru MAGNOLIA
Dan a început să-şi scoată ustensilele de lucru: aparatul de fotografiat, şi-a montat teleobiectivul, după care a început învârtirea în jurul magnoliei să-i descopere poziţiile cele mai bune ( funcţie de poziţia soarelui bineînţeles), era o splendoare de magnolie cred că una din cele mai mari care exista atunci în Vâlcea.
   Cine a fost cu DB ştie că este un meticulos, motiv pentru care dacă revine în aceeaşi poziţie să imortalizeze ceva de câteva ori (uneori de 4-5 ori) nu este nimic deosebit pentru că de fiecare dată descoperă ceva ce-i scăpase data anterioară.
   La un moment dat s-a lăsat pe spate în iarba sub magnolie şi bineînţeles că a dat de nişte imagini deosebite ale magnoliei. I-a căzut şi şăpcuţa din cap dar nimic nu-l mai interesa aşa de absorbit era de munca lui.
   Un mic detaliu, la o asemenea curte nu putea să lipsească un dulău pe care la început familia l-a dosit, dar cum noi am zăbovit cam mult pe lângă magnolie nici nu am remarcat reapariţia lui decât atunci când i-a aplicat o limbă sinceră ( un salut) pe fruntea descoperită (chiar pe chelie) a lui DB întins pe spate la pământ cu aparatul de fotografiat cu teleobiectivul instalat la el, acaparat în totalitate de munca lui.
   Într-o fracţiune de secunda Dan a fost în picioare nedumerit de la cine venea acel semnal straniu.. Cred că s-au speriat reciproc. Dan era alb la faţă dar şi-a revenit după ce a văzut dulăul care era un animal prietenos (cred că avea câteva luni) după care s-a jucat cu el. Nu-mi mai amintesc dacă nu l-a fotografiat şi pe el.
   Oricum retina mea n-a sesizat vă spun sincer mişcarea de ridicare de jos a lui DB deşi l-am urmărit atentă după apariţia câinelui în curte.
   De ce oare, nu am avut şi eu aparatul de fotografiat să-l surprind pe Dan cum fotografia magnolia şi imediat după ce s-a ridicat de jos? Oricum acele momente cred că Dan le-a depanat la multe focuri de tabără.
   Sănătate multa şi multa iuţeală în activitatea ta îţi doreşte Ştefania.

   P.S. Eu tot mai aştept o fotografie cu aceea magnolie.

 
Articole:
 
         
 

 
 

Şedinţe săptămânale

Vă aşteptăm în fiecare marţi ora 20 la Facutatea de
Electronică, str G. Bariţiu nr 26-28, amfiteatrul D21.

În cadrul fiecărei şedinte se va face prezentarea activităţilor
desfăşurate recent (rapoarte de tură), anunţarea viitoarelor
activităţi şi bineînteles proiecţii.

Contactaţi-ne pentru mai multe informaţii.

 
      Copyright © 2008-2014 C.S.P.
acasă  |  sus